Introducere

1830 - Biserica Golia
1830 - Turnul Golia din Iași

Am creat această aplicație pentru a vă prezenta pe scurt câteva momente din trecutul și prezentul nostru așa cum au fost ele surprinse de oamenii vremurilor respective până în zilele noastre.

Îmi face o deosebită plăcere să va prezint istoria noastră, folosind tehnologiile interactive moderne și am creat astfel un contrast cel puțin interesant între trecut, prezent și chiar viitor prin acest mic muzeu virtual al pompierilor militari din Iași.
Vă doresc vizionare plăcută!

Contribuţie la istoria pompierilor militari din România – înfiinţarea şi organizarea lor la Iaşi şi în Moldova

În memoria bătrânilor ieşeni mai stăruie încă amintirea năprasnicelor incendii care au bântuit în trecut oraşul Iaşi, frica şi neliniştea care stăpâneau oraşul când se vestea nenorocirea, cât şi activitatea pompierilor de atunci. Din străvechiul turn al Goliei, mult mai înalt ca azi prevăzut în vârf cu un cerdac pentru pompierul de pază sunetele stridente ale clopotelor „trase-n doagă ca la foc“ umpleau văzduhul, în timp ce pe poarta de sub turn ieşea în fuga mare un călăreţ care se îndrepta spre strada Pojărniciei, unde-şi aveau sediul pompierii. Urma apoi o alergare cu mare larmă a atelajelor de sacale, droage, tulumbe, trase de cai, spre locul indicat de călăreţul de la Golia.

Locuitorii alarmaţi, de multe ori în miez de noapte, ieşeau în uliţe ca să privească pe pompieri, „oamenii fără somn“, care alergau să pună stavilă primejdiei. Adesea, populaţia oraşului, după ce incendiul era potolit, aducea mulţumiri publice bravurii arătate de aceşti oameni la salvarea vieţii şi avutului celor primejduiţi.

Desigur, aceşti oameni bătrâni, martori oculari ai nenorocirilor din trecut, se bucură şi ei astăzi, când văd progresul tehnicii, noile metode de lucru întrebuinţate în munca pompierilor şi importanţa ce li se dă.
De-a lungul anilor multe bunuri culturale, artistice şi documentare au căzut pradă flăcărilor odată cu locuinţele oamenilor şi instituţiile publice. Măsurile preventive luate împotriva incendiilor, şi mai ales strădaniile pompierilor, au contribuit pe lângă îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare a bunurilor culturale, printre care şi a arhivelor, şi la salvarea lor, de multe ori, de la o distrugere sigură.

Vechiul oraş Iaşi a fost bântuit de multe incendii. Numai în anul 1646, să fi fost peste 40, scrie Bandini. Vorbind de incendii, nu amintimde cazuri izolate, când a ars o casă sau două, ci de acele pîrjoluri grozave, pe urma cărora Iaşul rămânea aproape pustiu. După fiecare „pojar“ Divanul Domnesc, înspăimântat de distrugerile cauzate şi mai ales atunci când nu erau cruţate nici curţile boiereşti, cerceta cauzele şi căuta să organizeze ceva, pentru ca focul început undeva să nu ia proporţii.

Astfel, la 1777, această grijă era dată în seama căpitanului de podari, care trebuia să alerge împreună cu toţi podarii la stingerea focului. Nu ştimîn ce măsură căpitanul de podari şi cu oamenii lui se grăbeau să stingă incendiile declarate, ştimînsă că focuri năprasnice au continuat şi aproape întotdeauna mistuiau şi curtea veche domnească, încât în unele documente o găsimtrecută cu numele de „curtea arsă“. În anul 1809, Divanul Moldovei, la sesizarea Administraţiei ruse de atunci, ia măsuri „pentru întâmplare de foc“. Astfel, se intervine pentru a se cumpăra caii necesari la sacalele cu apă şi se cumpără tulumbe (pompe) de la Kiev. Se înmulţeşte numărul hornarilor şi se organizează serviciul lor. Locuitorii sunt obligaţi să vină cu uneltele necesare şi să ajute „la stingerea focului“. La 20 august 1815 Caliman vodă hotărăşte ca aga oraşului să oblige toate mănăstirile greceşti din oraş să aibă fiecare câte 6 căzi mari, pline totdeauna cu apă, câte 6 căngi şi 6 topoare „şi deapururea să fie căzile pline şi toate celelalte gata spre întrebuinţare la caz de foc“. În acelaşi an se mai hotărăşte ca să nu se mai îngăduie nimănui a face dugheană din lemn, ci numai din piatră şi cărămidă, iar „pentru cei ce vând prav de puşcă, holercă şi păcură, să nu ţie decât puţină cantitate în dughenele lor, restul în pivniţe în mahalale“.

Catagrafia oraşului Iaşi din anul 1820 ne dă între slujitorii de atunci ai Agiei sau Hătmăniei, pe tulumbagii, în frunte cu tulumbagibaşa. La Hătmănie se găseau 12 tulumbagii, iar la Agie 3. Pe lângă aceştia, mai erau şi aparii, 6 la Hătmănie şi 2 la Agie.
Tulburările întâmplate în Moldova în anul 1821 au cauzat foarte multe incendii care au pricinuit pagube imense, mai ales prin pierderea ireparabilă a atâtor documente şi obiecte de artă ce se găseau prin imobilele mistuite de foc.
Când se declara vreun incendiu nu intervenea nimeni, deoarece rudimentarele organizări de tulumbagii existente atunci se împrăştiau, fiecare om din organizare căutând să-şi scape viaţa şi puţinul avut pe care-l putea transporta la loc mai sigur.

În februarie 1822 ard peste 250 de case, iar la 10 august acelaşi an, un alt incendiu preface în cenuşă un mare număr de case, între care şi 11 biserici şi 6 sinagogi. Focul a durat 7 ore.
Incendiile care au urmat după această dată au determinat pe Ioniţă Sandu Sturdza să ia măsuri mai serioase atât pentru prevenirea, cât şi pentru localizarea lor. Astfel, la 6 octombrie 1826, prin carte domnească, se aminteşte hatmanului Grigore Ghica că „de-a pururea au urmat îngrijire aice în oraş de a să alcătui şi a să pune în lucrare cele de trebuinţă pentru a nu să întâmpla arderi de casă şi a să găsi totdeauna gata uneltele trebuincioase spre stângire la întâmplare de vreo aprindere de casă...“ şi i se hotărăşte să dea „porunci tuturor zapciilor mahalalelor ca să cerceteze pe la toate casele să fie ogiagurile, sobile, bune...“, să nu fie fân depozitat pe lângă case, să îndatorească pe proprietarii caselor să repare hogeagurile la case, să aibă fiecare casă câte un odgon, scară şi poloboc cu apă.

Aceeaşi carte domnească prevedea că hangiul al cărui han se va aprinde din cauză că nu a respectat măsurile de prevenire va fi osândit la ocnă.
Totodată se hotărăşte ca şi Hătmănia să aibă pregătite „în toată vremea tulumbile, sacali pline cu apă şi căngi de agiuns, precum şi topoară“. Însuşi hatmanul era obligat să verifice la faţa locului dacă se aplică măsurile de prevenire, iar la caz de foc „să te găseşti acolo cu zapcii şi uneltele trebuincioase spre stângire şi potolire“ - termina porunca domnească. Deşi dată în termeni foarte energici, porunca domnească n-a fost pusă în aplicare cu toată seriozitatea, însuşi domnitorul fiind silit să reînnoiască recomandările; printr-o altă poruncă domnească, din 29 iulie 1827 - deci imediat după ce oraşul Iaşi fusese în mare parte distrus de flăcările marelui incendiu de la 19 iulie 1827 - se arată că „nu se vede nici o rânduială de a fi pe la dugheni şi casă căngi, scări, putini cu apă şi odgoane legate şi la multe binale sunt hogeagurile crăpate şi neîntocmite, precumşi ursoaicile scoasă prin podurile acoperemânturilor, din care să pricinuesc primejdii de foc“.

De data aceasta se hotărăşte ca „ursoaicele să se strice cu totul, că acele sunt mai de primejdie şi să se scoată ogiagul deasupra casii dându-să poruncă cu străşnicie şi hornarilor ce sunt înadinşi rânduiţi“. „Însuşi domnia mea avema eşi de a face cercare şi când nu vom găsi în faptă această lucrare poruncită, nu vei fi cruţat de învinovăţire“, se adresează hatmanului porunca domnească: acei dintre proprietarii de case care nu vor executa porunca domnească „să vor pedepsi cu străşnicie acolo, la faţa locului“. Marele incendiu din 19 iulie 1827, despre care am pomenit, a fost înregistrat de multe documente ale vremii şi mult timp a dăinuit amintirea lui. „La 1827, iulie în 19, au fost focul cel mare în care s-au topit ispisoace şi acte vechi ale pământului, aflătoare în arhiva Vistieriei şi a Divanului, ce se ţinea de condicarul Curţii sau izbaşa“, scrie mai târziu cronicarul Manolache Drăghici. Această „întâmplare a arderei focului“ - care nu a cruţat nici bordeiele sărăcăcioase din mahalalele Iaşului, dar nici casele boiereşti sau Curtea domnească, construite din altfel de material, şi pentru care grija tulumbagiilor era deosebită - a trezit din lenevie şi nepăsare Divanul Domnesc şi pe însuşi domnul ţării, care s-au grăbit acum - după ce au fost distruse atâtea case, comori de artă, documente şi arhive vechi - să poruncească diferite măsuri atât de prevenirea incendiilor, cât şi de o mai bună organizare a acelora în sarcina cărora cădea stingerea lor.

În afară de faptul că trebuia organizată aprovizionarea oraşului cu cele necesare pentru hrană, focul mistuind toate magaziile cu „zaharele“ (grâu, popuşoi), mai trebuiau înjghebate, cât mai în grabă, locuinţele necesare. Negustorii de materiale de construcţie, profitând de această nenorocire, ridicară preţurile, fapt ce determină luarea unor măsuri împotriva lor: „Tot felul de materie - spune acelaşi document - piatră, cărămidă, var, nisip, fier şi tot felul de cherestele ce vor fi trebuitoare pentru zidiri, atât acelor ce vor veni în târg, cât şi acele ce să vor aduce de către însuşi orăşenii, să purtaţi de grijă a nu să vinde nici de cum cu mai mari preţuri decât acele ce în osebire să vor slobozi poruncile domniei mele şi acele ce au urmat şi înaintea arderii aceştia“. Din cercetările făcute se constată că multe din necurmatele focuri întâmplate la Iaşi se datorau şi „răilor voitori şi vagabonţi“; pentru aceasta se iau măsuri pentru o mai bună pază a oraşului. Se hotărăşte a se „aşeza 250-300 păzitori cu leafă şi înarmaţi“. Podarii trebuiau să fie în număr de 120 şi să-şi exercite serviciul lor fără a fi „împărţiţi pe la alte slujbe“. Se face o „catagrafie a oamenilor ce se află în oraş, fără căpătâi şi a căror izgonire sau chizăşie trebuie a să pune în orânduială cu cele mai puternice măsuri“.

La 6 august 1827 se iau măsuri ca „să nu îngăduiască pe nimenea pe la mahalale, în locurile binalelor arse, a-şi face binale acoperite cu stuh şi rogoz, ce să fie acoperite cu scânduri sau şindrilă şi ogiagurile scoase afară şi încă şi pe la acele locuri unde vor fi având ursoaice în pod, să pue la cale a să scoate afară“. Pe uliţele principale ale târgului nu aveau voie „nimene din stăpânii acelor locuri a-şi face altfel de binale decât de piatră sau cărămidă şi, pe cât se va putea, să fie boltite“. Măsurile de prevenire a incendiilor luate în acea vreme oglindesc grija celor bogaţi de a-şi feri cât se putea mai bine averile lor şi prin urmare poruncile domneşti prevăd ca „împrejurul ogrăzilor boierilor să nu se îngăduiască pe nimenea a-şi face binale rău înfiinţate, din care să se pricinuiască primejduire şi însuşi acelor case boiereşti“. În acelaşi an se iau măsuri pentru organizarea serviciului de tulumbagii - numiţi pojarnici după 1828 - în cadrul Hătmăniei şi Agiei oraşului Iaşi. Se măreşte numărul oamenilor necesari, se confecţionează instrumente, se organizează aprovizionarea cu apă prin înmulţirea sacagiilor şi aparilor, se repară singura tulumbă existentă la Hătmănie şi se fac propuneri pentru cumpărarea altora, în turnul Goliei se aşează un „vestitor“. Se dau porunci să nu se mai aducă şi să nu se depoziteze fân în oraş, pe la case, iar cei ce-l aveau adus să-l scoată la mahalale. Nu cunoaştem în ce măsură s-au pus în aplicare aceste dispoziţii pornite în urma dezastrului din 1827. Cei avuţi, desigur, şi-au făcut case mai bine apărate de foc şi, mână în mână cu administraţia oraşului, şi-au pus poate câte un tulumbagiu în preajma curţii lor; mahalalele rămâneau însă în voia soartei. Cartea domnului Ioan Sandu Sturdza Voievod către Hătmănia ca să puie în aplicare porunca domnească „pentru neapărata îngrijire a celor povăţuitoare la îmtâmplările de foc“ în oraşul Iaşi

Administraţia rusă din principate, îndată după 1828, s-a interesat îndeaproape de această problemă. Constatându-se că faţă de incendiile care nu mai conteneau autorităţile oraşului Iaşi nu erau pregătite nici cu oameni, nici cu instrumente, polcovnicul Makarov, în sarcina căruia era grija pentru buna stare a oraşului Iaşi, printr-o adresă din 9 mai 1830 cere hatmanului „Cnejiei moldovii“ ca în ziua de 10 mai 1830, la orele 7 dimineaţa, să scoată la „medeanul lui Mavroeni instrumentele cu caii lor, hamurile sau şlihurile“, ca să vadă cum este organizată paza oraşului împotriva incendiilor, în acelaşi loc urma să se adune şi sacagiii cu sacalele lor, adică cei ce vindeau apă pe la case şi care aveau obligaţia, în schimbul autorizaţiei de a putea vinde apă cu sacaua, să alerge cu apă „la median“, la orele 8 seara, iar dimineaţa, punând caii la ele, puteau să le ia şi „să-şi închipuiască alişverişul. Polcovnicul Makarov, care se aştepta să vadă a doua zi adunată la median o întreagă „comandă pojărnicească“, primeşte răspunsul Hătmăniei că abia are 7 „sacagii hătmăneşti, iar în mahalale vor face zapcii izvod“. Instrumentele necesare constau dintr-o tulumbă, 16 sacale, din care 8 cu caii Hătmăniei şi 8 pe „seama sacagiilor ce primesc lefi de la Casa Răsurilor“. Hătmănia mai dispunea de 16 căngi, 10 topoare şi 15 cofe. Această organizare era mai mult de formă, deoarece ea nu putea face faţă nici unui incendiu de mai mici proporţii. Cât priveşte un incendiu mai mare, cum a fost acela din iulie 1830, de la mănăstirea Socola, deşi alergaseră acolo 77 oameni ai Hătmăniei, cu însuşi hatmanul Costantinică Palade în frunte, nu au reuşit să stingă focul. La cercetarea întreprinsă, s-a constatat că oameni au fost destui, dar aceştia n-au avut instrumentele necesare, după cumn-au avut nici apa trebuincioasă. Până la o temeinică organizare, se hotărăşte scoaterea din oraş a fânului care se găsea în mari cantităţi prin ogrăzile caselor, oprindu-se şi intrarea în oraş a carelor cu fân, precum şi îndepărtarea velniţelor şi a depozitelor de cherestea, spirt şi păcură.

Comisiile pentru organizarea oraşelor şi târgurilor din Moldova, înfiinţate în fiecare ţinut în iunie 1830, din dorinţa generalului Kisselef care constatase grave nereguli în administrarea oraşelor din Moldova şi Ţara Românească, primesc instrucţiuni pe larg asupra măsurilor ce urmau să le ia, între care intra şi obligaţia „cu alcătuirea proectului pentru a tulumbelor facere şi ţinere“. Rând pe rând comisiile înfiinţate pe la ţinuturi raportau Divanului împlinitor al Moldovei, pe lângă celelalte probleme în legătură cu îmbunătăţirile pe care le proiectau, şi aceea privitoare la măsurile pentru apărarea împotriva focului. Toate comisiile întâmpinau greutăţi în legătură cu strângerea banilor necesari pentru organizarea celor trebuitoare spre a se putea interveni cu succes când se anunţa vreun foc.
La Bârlad nu erau cişmele, ci numai fântâni. Pentru a fi apă suficientă, se propune ca Eforia oraşului să angajeze fântânari dintre „haimanale“, care să fie scutiţi de bir, în schimb să cureţe fântânele. În acea vreme nu exista nici o saca. Comisia propune să se cumpere „12 sacale câte cu un cal, care şi cu cotiugele lor şi care deapururea să stei la casa comisiei“. Sacagiii urmau să fie recrutaţi „dintre trecuţii piste slugile boereşti“, iar plata lor să se facă de către toţi neguţătorii. Comisia de la Roman raporta că s-au şi cumpărat 2 tulumbe. Chiar neguţătorii de acolo doreau lucrul acesta „privind la primejdia ce în toată vremea se înfăţoşază târgului acestuia din aprinderea focului“. Tulumbagiii erau propuşi dintre unii negustori mai cu stare, din mahalale. Tot comisia propune să se îndepărteze din oraş velniţele.

Obştea târgoveţilor din Galaţi se dovedeşte a fi şi mai preocupată de această problemă. La 12 august 1830 târgoveţii se adună şi propun: „curăţirea oraşului şi ţinerea lui în bună orânduială pentru totdeauna şi ferirea de primejduicioasa întâmplare cu aprindere de foc, obştea după neapărata datorie puni înainte cinstiţi comisii ca să grăbească a slobozi porunci aspre către telalbaşa, să strige prin toate uliţele oraşului, în schele şi prin mahalale, ca de acum înainte fieştecare dughengiu şi căsaş să aibă gata poloboc pururea plin cu apă, caţe, topor, scară şi funie legate de vârful dughenilor şi a caselor, precum dintru în vechime această urmare s-au păzit fără curmare, ca la întâmplare de foc să să poată proftacsi potolirea în grabă, în privinţa instrumentelor necesare, obştea hotărăşte: Pentru facirea şi ţinerea tulumbelor trebuincioase la vreme de nenorocite întâmplări, la aceasta obştea fără prelungire va sta şi va închipui cea mai putincioasă sâlinţă a împlini, fiind cu adevărat cea mai întâi datorie şi neapărată trebuinţă la nenorocite întâmplări“. La Vaslui se propune cumpărarea unei tulumbe cu 3.500 lei, 5 sacale, 6 cai pentru tulumbă, 12 căngi, fânare şi "topoară pentru tăet la întâmplare de foc". Obştea neguţătorilor din Bacău găseşte necesar să cumpere 2 sacale cu cercuri de fier, pe cotiugă cu două roate, vopsite, apoi o tulumbă şi 4 cofe de stejar. Cu leafă urma să fie tocmit un tulumbagiu: sacalele urmau să fie purtate de podari.
Unele propuneri ale comisiilor au fost puse în aplicare, oraşele cumpărând oarecare instrumente „pojarniceşti“, iar alte propuneri au rămas numai pe hârtie.

Regulamentul Organic, pus în aplicare în Moldova la l ianuarie 1832, cuprinde dispoziţii speciale privind apărarea oraşelor împotriva incendiilor. Această problemă cădea în grija Sfatului municipal, instituţie nouă care avea să se ocupe pe viitor de buna administrare şi gospodărire a oraşelor, înlocuind vechea Vornicie de Poliţie înfiinţată la Iaşi în 1813. În capitolul special destinat acestei delicate şi importante probleme „a măsurilor feritoare de foc“, Regulamentul Organic cuprinde următoarele: „Spre a se feri oraşul de primejdia focului la care a fost supus în atâtea rânduri, se vor lua toate măsurile feritoare obicinuite la asemenea împregiurări, din care cea întâi măsură este prevăzută prin legiuire ca să fie îndestulare de apă în oraşe. Osebit de aceasta, 4 havuzuri de piatră, largi şi încăpătoare de apă, se vor zidi în pieţele oraşului, unde vor sta şi sacalele şi uneltele focului întru păstrare“. „Se va alcătui o breaslă de tulumbagii, cu un număr de 24 oameni comenduiţi de un căpitan. Aceşti tulumbagii se vor împărţi prin toate cvartalurile oraşului, unde se vor aşaza cotiuge cu sacale câte cu doi cai vârtoşi, înhămaţi, având aceste cotiuge ciuture, topoară, căngi, scări şi alte unelte trebuitoare; pe lângă acestea, la fieştecare casă trebue să se afle vreo câteva din uneltele mai sus numite. Orice lucru sau materie arzătoare, precumcherestea, păcură, fân, stuh şi alte asemenea, nu se vor îngădui de acumînainte în mari sume în oraş şi mahalale. Pentru paza de foc se vor aşeza două picheturi, unul pe Turnul Trei Sfetitelor şi altul la biserica Vulpe, unde vor sta nelipsiţi câte doi oameni călări spre a da semnalul cuvenit la fieştecare cvartal (despărţire) unde va fi focul.
Peste zi, pichetul va scoate un steag despre partea unde va fi focul, carele steag va fi osebit pentru fieştecare cvartal al oraşului şi care va avea vopseaua cvartalului, iar în timpul nopţii semnul se va da prin fânare iarăşi cu asemenea vopsea. O lovitură de clopot va însemna cvartalul I etc. Se vor aşeza 32 oameni hornari, cu starostii lor, care vor priveghea ca ogeagurile să fie bine zidite. Toţi sacagiii oraşului sunt datori a se întoarce seara cu sacalele pline cu apă...“

Îndată ce a început să funcţioneze, Sfatul municipal a făcut primele demersuri către instanţa superioară „Departamentul ministerstvei Pricinelor Dinlăuntru“ - numit mai târziu ministerul de Interne - în legătură cu aplicarea art. 68 al Regulamentului Organic, privind măsurile feritoare de foc, de care am amintit mai sus. La 6 februarie 1832 Sfatul municipal întreabă Departamentul de unde să primească tulumbele necesare celor patru cvartaluri, instrumentele şi sacalele trebuitoare, în acelaşi timp Sfatul municipal se adresează şi Agiei oraşului, cerând ca aceasta să urmărească punerea în aplicare a măsurilor „feritoare de foc“, în sensul ca toţi locuitorii oraşului să aibă la casele lor toate uneltele trebuitoare pentru „întâmplare de foc“, adică: funii, căngi, scări, căzi cu apă etc. Din răspunsurile primite constatămcă în martie 1832 Sfatul municipal al oraşului Iaşi a primit de la Agie două tulumbe stricate, fără uneltele necesare, de la Casa podurilor încă două tulumbe „cu totul stricate“, iar de la Hătmănie n-a primit nici un răspuns. Astfel fiind situaţia. Sfatul municipal nu poate participa cu nici un ajutor pentru localizarea incendiului declarat la 16 martie 1832. La 23 martie 1832, Sfatul municipal ţine şedinţă în care „s-au tratarisit înjghebarea uneltelor trebuincioasă pentru pojarnici“. Din jurnalul încheiat asupra celor hotărâte în această şedinţă se poate vedea jalnica stare a uneltelor pojarniceşti pe care le primea noua instituţie însărcinată cu paza împotriva focului de la vechile instituţii ce avuseseră mai înainte această obligaţie. Sfatul municipal întârzie cu reparaţiile acestor unelte şi, deşi nu avea nimic temeinic pregătit, în diferite adrese arăta că este în măsură să facă faţă primejdiilor de foc.

Că nici aceste „măsuri feritoare de foc“ nu au fost puse în aplicare, o dovedesc cu prisosinţă cercetările făcute în urma altui foc mare izbucnit în Iaşi în iunie 1832; poate că nici acum nu s-ar fi îngrijit prea mult vechea administraţie a Iaşului, dacă n-ar fi fost în Iaşi generalul rus Mirkovici care, printr-o adresă din 28 iunie 1832, cere relaţii asupra cauzelor care provoacă aceste incendii „care se succed în Iaşi în intervale foarte apropiate şi care încă nu a atras atenţia cea mai serioasă a guvernului şi asupra cărora eu ammai invitat guvernul de câteva ori a cerceta şi a lua măsuri împotriva unor stări de lucruri care nu pot decât să compromită siguranţa şi liniştea publică“, spune generalul Mirkovici. Cercetarea duce la următoarele concluzii: „Neprevăzutele şi adesele întâmplări de aprindere a focurilor în mijlocul oraşului Iaşi au adus pe locuitorii târgoveţi de obşte întru o desăvârşită îngrijire şi spaimă ca nu cumva aice în oraş ar fi încuibat vreun număr de înrăutăţiţi care înadins pun focuri spre a-şi prilejui la întâmplare scoposul de furtişaguri: spaima obştei au sporit când şi la acest de pe urmă foc cu dinadinsul s-au luat aminte că nici o gătire nu iaste atât pentru tulumbe şi sacale de ajuns şi alte unelte precumtopoară şi căngi, clar nici oameni hotărâţi pentru asemenea sfârşituri, căci slujitorii Agiei fiind acumfoarte puţini la număr nu pot întâmpina şi Sfatul orăşănesc, în cea mai mare slăbiciune, nu au păşit cu dinadinsul către îndatoririle la care el este chemat şi nici n-au înjghebat încă un număr de slujitori sau pojarnici potrivit cu trebuinţa oraşului şi cu instrucţiunile prescrise. La focurile întâmplate zilele trecute s-au adunat cu cea mai mare grăbire cinurile de gios, din straja pământească, care cu cea mai mare sârguinţă au năpădit în foc, au arătat desăvârşită silinţă, precumaceasta s-au însemnat şi de însuşi excelenţa sa d-l viţe-prezident Mirkovici şi alţi necealnici ci se afla faţă, dar apoi toată silinţa lor au fost mai mult zadarnică din pricină că nici căngi, nici topoară, nici tulumbe şi nici sacale nu erau precât trebuinţa cerea, şi aşa străjării după râvna ce au arătat au fost nevoiţi a apuca cu mâinile goale şi dărâma focul, din care întâmplare câţiva străjări s-au primejduit, arzându-le mâinile şi straele de pe dînşii.“

Acest exemplu dureros nu a fost suficient ca să trezească din nepăsare autorităţile conduse de boierii ale căror averi erau asigurate prin „gherghiruri“ de piatră şi ale căror case erau împrejmuite cu ziduri înalte. La 25 iunie 1833 un alt incendiu, de mari proporţii, lovi din nou populaţia oraşului Iaşi. Focul a pornit de la o casă din mahalaua Tataraşi şi, alimentat de un vânt puternic, a prefăcut în cenuşă 262 de case şi două biserici. În gazeta care apărea atunci la Iaşi, Albina Românească, se arată pe larg împrejurările: „îngustimea uliţelor, mulţimea căsuţelor fără siguranţie făcute şi negrijirea de a acoperi casele cu oale sau cu tablă în acest feliu repede păşind din vale în deal, flacăra în al ei curs cuprindea bordeie, biserici, şi care şi în culme ajungând, s-au dezbinat în două ramuri, una spre Sf. Vineri, alta spre Beilic“. La faţa locului s-a dus însuşi generalul Mirkovici care „în persoană aflându-să a îndrepta cel mai nimerit agiutor cu neobosita lucrare a colonelului Lăţăscu şi a ostaşilor săi“, scrie gazeta. Generalul Kisselef, care a primit ştirea la Bucureşti, a pornit imediat la Iaşi unde a luat cele mai severe măsuri „feritoare de foc“ şi, totodată, a dat dispoziţii pentru ajutarea populaţiei căzută în mizerie după pierderea întregului lor avut, „unii scăpând doar cu sufletul“. În sfârşit, Sfatul administrativ propune să se organizeze 40 de fanaragii, 32 tulumbagii şi 48 ciocli, 36 cotiuge cu boi, împreună cu 36 sacale, 77 slujitori la aceste cotiuge, 50 căngi, 100 topoare, 200 cofe şi 32 hornari. Totodată publică „pe toate uliţele că cel dintâi om care să va prinde dând foc în oraş, până în 12 ceasuri ari să se spânzure“. Urmează discuţii şi adrese în această privinţă şi se ajunge la soluţia de a se înfiinţa o „roată“ (companie) de pojarnici, care să fie înzestrată cu toate cele necesare.

Abia în noiembrie 1833 proiectul „pentru formarisirea comandei de foc supt numire de pojarnici, pentru oraşul Eşi a fost gata". Pentru alcătuirea lui s-a folosit un proiect întocmit în acelaşi scop pentru oraşul Bucureşti. Această „roată“ avea următoarea alcătuire: 3 ofiţeri, 9 unterofiţeri, 2 barabancici (toboşari), 90 soldaţi pojarnici (pompieri) şi 1 conoval (fierar). În proiectul amintit sunt prevăzute şi uneltele necesare: tulumbe vechi şi noi aduse din Rusia, sacale, cotiuge, cofe, scări, căngi, topoare şi hamuri; de asemenea se arată numărul de cai necesar şi hamurile lor. Tot atunci se hotărăşte construirea a 12 maşini pentru adus apă „la întâmplare de pojar“. Aceste maşini urmau să fie făcute în Iaşi, după modelul celei de la Agie; în acest scop se angajează doi meşteri din Iaşi, Carl Rihter şi Iohan Kapusanschi, cu preţ de 800 lei maşina. Tot ei se angajează să facă şi 100 cofe. Tot în acest timp se repară şi tulumbele vechi, punându-li-se roate şi osii noi, iar sacalele sunt şinuite şi completate cu frânghii. Pentru completarea instrumentelor necesare şi în special a tulumbelor, un „unterofiţer“ este trimis la Petersburg; de la Sculeni tulumbele sunt aduse în Iaşi cu boii. Se fac din nou „poloboace“ pentru pus pe „maşinele“ de adus apă. Pentru ca pojarnicii să nu alerge pe jos până la sacale şi tulumbe în caz de incendiu, se construieşte o „droagă“ pentru transportul acestora. Şi astfel organizată, îşi începe activitatea „roata de pojarnici“ din oraşul Iaşi. Odată cu această primă organizare a pompierilor din Iaşi, Sfatul municipal mai ia şi unele „măsuri atingătoare de depărtarea primejdiilor de foc“. Astfel, se dau ordine pentru „depărtarea din oraş a velniţelor (cazanelor de rachiu)“: de asemenea a tuturor meseriilor şi „magaziilor vătămătoare şi primejdioase“; se hotărăsc „măsuri îngrăditoare pentru acei ce umblă pe uliţă cu ţigara aprinsă“; cei prinşi că nu respectă măsurile, erau obligaţi să plătească amendă, pentru că Sfatul municipal spunea: „iar mai ales că unii chiar pentru fanfaronadă umblă cu ciubucul sau ţigările aprinse pe uliţă şi iată primejdia gata“. Fiecare particular era obligat să aibă căzi pline cu apă, scară, cange şi odgon.

Abia la 3 ianuarie 1835 proiectul cercetat în „presudsfia“ (cancelaria) domnească, a fost înaintat spre aprobare, după ce i se făcuse îndreptările necesare. El obţine următoarea rezoluţie domnească: „Să întăreşte acest aşezământ şi spre a să pune fără întârziere în lucrare şi a să primi cele mai nimerite măsuri, să încredinţează înfiinţarea comandei de foc unei comisii alcătuite de d-lor vornicul Ştefan Catargiu vel agă, de dumnealui colonelul Lăţescu şi d-lui spătarul Beldiman, care să vor îndeletnici cu adunarea cinurilor de jos, cât şi cu înformăluirea îmbrăcămintei lor cu chipul cel mai iconomicos, luându-se de pildă jandarmiriceşti. Iar pentru adaosul de 2878 lei 89 bani, să va întrebuinţa, precumşi celelalte cheltuieli de mai înainte, din veniturile orăşăneşti“. Anaforaua Sfatului administrativ al moldovei de înaintare a proiectului „Pentru formarisirea comandei de foc supt numire de roată de pojarnici pentru oraşul Eşi“, cu rezoluţie domnitorului Mihail Grigore Sturdza la 3 ianuarie 1835. La 22 mai 1835 comitetul însărcinat cu organizarea acestei unităţi de pompieri raporta domnului că şi-a îndeplinit misiunea şi că noua „comandă informarisită fiind îndestulată cu toate uneltele cuvenite după felul slujbei să poată împlini fără împiedecare şi întocmai după îndatorirea ei, ţălul slujbei şi să răspundă nădejdilor pentru care ea este înfiinţată, funcţionează din 15 mai, sub comanda căpitanului Bacinschi şi a locotenenţilor Racliş şi Măcărescu, numiţi în funcţie din 13 februarie“.

„Comanda de foc“, sub numirea de „roată de pojarnici“, depindea de Agie (Poliţie), iar partea materială îi era asigurată de Sfatul municipal. Aga oraşului răspundea nemijlocit faţă de organul superior, Ministerul din Lăuntru. Regulamentul de organizare prevedea că pentru „grabnica informaţie a aceştii roţi în care după feliul slujbii, la începutul ei trebuiesc oameni obicinuiţi la slujbă“. „Comanda de foc“ era împărţită, la înfiinţarea ei, în cvartaluri şi la Agie, totalizând 3 ofiţeri, 9 unterofiţeri, 90 pojarnici, 2 barabancici, cu 76 cai, 24 sacale, 4 tulumbe şi 5 căruţe.S-au făcut cazărmi în fiecare cvartal. Uniforma pompierilor, stabilită prin proiectul aprobat la 1835, era următoarea: ofiţerii „vor avea mundirile după forma de pedestrime a miliţiei, postavul sur în loc de vânăt, gulerele vinete, în loc de chivere la uniforma cea mare vor purta şliape tregolnoe cu pene negre, dar podoabile de argint“. „Cinurile de gios voe avea spenţăre în forma celor căzăceşti, cu gulere vinete şi bunhgi albi şi la gulerele unterofiţerilor galoni de fir alb. Brâie de postav sur cu vipisca vânătă, în lăţime de 1/2 verşog, cu asemenea capac dinainte vânăt. Pantalonii cu postav sur, căzăceşti, cu vipisca vânătă. manta după forma miliţiei, cu guler vânăt şi cu 6 bunghi albi. În loc de chivere, toate cinurile de gios vor purta şăpci de postav sur, cu lampas vânăt, şi în lăţime de 2 1/2 verşoage, cozoroc de piele şi armatul metalicesc alb după forma alăturată. Drept armă toate cinurile de gios vor purta tesacuri cu portopci şi temlece, însă acestea de pe urmă la soldaţi vor fi piste tot vinete, dar la unterofiţeri şiretul vânăt şi canaful roş.

Ca anexă la Regulamentul de înfiinţare se găseşte o „povăţuire cum să se ţie instrumenturile de pojar în întregime şi cumsă se ungă mânicile lor şi să să păzească de stricăcuine“. În această povăţuire se arată că toate instrumentele trebuie ţinute vara sub acoperământ „aşa ca fierbinţala soarelui să nu poată lucra asupra lor, iar iarna să fie ţinute într-un loc unde apa să nu îngheţe“. Paharele de aramă de la tulumbe trebuiau unse „după fiecare lucrare cu său“. Furtunurile erau făcute din piele şi trebuiau unse. În îmbrăcămintea pompierior din acea vreme intra casca de tinichea şi tesacul. Şi în celelalte oraşe din moldova s-au înfiinţat rând pe rând „comande pojărniceşti“ după modelul celei de la Iaşi: Galaţi (1840), Botoşani (1840), Bârlad (1841), Tecuci (1843), Fălticeni (1845), Bacău (1848), Focşani (1849), Huşi (1850), Roman (1850), Tg. Ocna (1850), Dorohoi (1851), Piatra Neamţ (1851), Tg. Neamţ (1852).